Copilul tamaduitor

Fiecare zi a vietii noastre cuprinde situatii in care alegem sa urmam binele sau contrariul acestuia. In fiecare secunda suvoiul vietii cere un raspuns prompt: ranesti sau vindeci? Apoi viata ne imprastie raspunsul in campul colectiv subtil, iar ecoul lui ajunge inapoi, aducandu-ne evenimente si oameni cu care a rezonat.
In fiecare clipa alegem daca vindecam sau ranim, daca ne lasam vindecati sau raniti de oameni si evenimente. Si astfel, fiecare clipa profeteste daca in viata noastra vor intra tamaduitorii sau cei care ne vor rani.
Copila si adolescenta fiind, de obicei imi exprimam revolta cand mi se impunea sa fac un lucru cu care nu eram de acord. Sau il faceam atat de prost incat parintii renuntau. Ciclul rugamintilor sau indemnurilor refuzate a continuat in familia mea ani de zile creand tensiuni si conflicte. Pana cand mi-am dat seama ca exact aceasta ciclicitate a situatiilor in care parintii imi impuneau anumite lucruri, vorbea despre o mare nevoie de vindecare. Am reusit sa vad ca in spatele impunerilor parintilor mei se aflau teama, nesiguranta, rusinea, patima, incapatanarea, controlul etc. Si toate trebuiau vindecate!

Impunerile
De regula, cand parintii impun, obliga, forteaza, insista, critica, bruscheaza, condamna – inseamna ca se tem sa nu dea gres ca parinti si totodata se tem de esecul copilului lor. (evident, e vorba de viziunea lor asupra ce inseamna succes sau esec)
Cand parintii insista ca fiul sau fiica sa vina la o anumita ora acasa, sa nu iasa cu anumiti prieteni, sa frecventeze scoala, teama lor are nevoie de vindecare. Cei mai multi insista, riscand prin asta sa impinga copilul departe de ei, uneori exact in situatiile si mediile de care se tem.
In orice insistenta se ascunde o teama si de aici o tendinta de control.
Insistenta atesta legatura puternica cu acel aspect de care ne-am legat existenta prin frica sau pasiune. Iar ecoul spaimelor ori dorintelor noastre este purtat de viata inapoi spre noi, impreuna cu evenimentele si oamenii ce ne confirma temerile sau iubirile. Asa se face ca parintii care nu isi vindeca la timp frica ajung sa profeteasca si sa creeze exact situatiile de care se tem pentru copiii lor.

Vindecarea este simpla
Daca reusim sa vedem frica ori rana din spatele oricarei insistente, oricarei respingeri sau critici, atunci vom putea adopta o atitudine vindecatoare. Dar daca vedem doar gestul de suprafata, doar nemultumirea, furia, respingerea sau judecarea, atunci ne va fi imposibil sa ne adunam de sub lovituri.
>Daca vom crede ca fiinta noastra este compusa doar din partea ce primeste lovituri atunci vom reactiona mereu din aparare si ne vom simti vulnerabili, la cheremul atacurilor. Dar daca vom simti ca fiinta noastra este mai vasta, ca suntem mai mult decat vad altii in noi, decat ce lovesc altii la noi, atunci vom putea face apel la fortele noastre superioare, la scanteia noastra divina si la puterea noastra de a iubi nemarginit.

Teama fata de copii
Cand parintii sunt prea autoritari, este semn ca prezenta copiilor este coplesitoare (si uneori nedorita). Si nu o pot gestiona decat prin reguli stricte menite sa ofere copiilor un spatiu bine delimitat, un soi de carantina. Pentru ca cei mici sa nu invadeze existenta parintilor.
Astfel de parinti cred ca aparitia copiilor inseamna o lunga lista de privatiuni si osteneli si prea putine castiguri. Ei sunt tentati sa creada ca ar fi putut face ceva mai mult cu viata lor daca nu apareau copii in viata lor.
Cel mai adesea, copiii apar in viata parintilor inainte ca adultii sa isi fi trait impulsurile ce le dau ocazia sa se cunoasca, sa isi testeze fortele si sa aleaga un drum al devenirii. Si nici nu vad ca, de fapt, cresterea copiilor poate fi cel mai bunn mijloc de a deveni OM.
Din pacate, unii decid sa separe viata personala si realizarea proprie de cresterea copiilor. Cand, de fapt, ele sunt una. Ceea ce nu inseamna ca realizarea devine cresterea copilului, ci crescand un copil ai cele mai bune ocazii sa te cunosti si sa devii cu adevarat ADULT. Copilul nu este un scop. Este o cale. Avand grija de el, te cresti pe tine.
Parintii se tem adesea ca pierd controlul asupra vietii copiilor si ca altcineva il va prelua in locul lor; se tem ca odraslele nu stiu sa faca alegerile potrivite, asa ca parintii se simt datori sa decida in locul copiilor; apoi, parintii se tem ca sunt uitati, ca sunt respinsi, ca sunt alungati din viata copiilor (si multi copii chiar asta fac, doar pentru a scapa de presiunea controlului ori a plangerilor permanente ale parintilor, ce atrag in final neputinta si abuzuri.)

Teama copiilor de parinti
A face un copil este natural. A creste un copil este transformator. A educa un copil este iluminator.
Ca parinte ai autoritate si putere deplina asupra proaspatului nascut:
O mica neatentie si viata a disparut din trupul plapand.
O atitudine nepotrivita si increderea in viata este definitiv zdruncinata.
O critica demoralizatoare si stima de sine dispare.
O acuzatie si bucuria a disparut.
O brutalitate si spaima insotita de umilinta s-au instalat.
O ironie spusa de sus si rusinea a invadat mintea.
In lipsa iubirii si a intelepciunii, un parinte se poate transforma intr-o secunda in calau, ucigand in copil increderea, bucuria, puterea, dragostea de viata.
Cand faci un copil te trezesti deodata dispunanad de o putere uriasa asupra unei alte vieti: de ingrijirea si iubirea ta depinde viata unei alte fiinte. Ce face ca un parinte sa isi diminueze egoismul, teama de a pierde puterea, regretul de a nu se fi realizat pe sine asa cum ar fi vrut? IUBIREA. Ce fel de iubire? NECONDITIONATA.
Orice putere trebuie insotita de capacitatea de a te raporta la cei pe care ii conduci, dincolo de propriile tale interese. Altfel risti sa pui toate resursele lor doar in slujba propriei tale dezvoltari. Si cu cat puterea este mai mare, cu atat viziunea transpersonala trebuie sa fie mai profunda.
Un parinte, stapan pe viata copilului, se vede pus sa iubeasca transpersonal inca de la prima imbratisare a copilului – relatia cu copilul trece pe primul loc. Nu el, parintele. Nici doar el, copilul. Ci relatia lor este pe primul loc. De relatia lor depinde si evolutia lor ca persoane separate. Pentru ca evolutia lor se va face prin aceasta relatie.
Aceasta putere uriasa a parintelui este coplesitoare pentru copil – el simte ca depinde de parinte din toate punctele de vedere: fizic, emotional, mental. Parintele este veriga ce il leaga la lume. Iar relatia lui cu viata va depinde de aceasta prima veriga. El poate construi alte relatii cu viata. Dar daca aceasta prima veriga este slaba, toata constructia sa se va prabusi. Asa cum s–a intamplat cu atatia oameni de succes care au purtat toata viata povara unor relatii dificile cu parintii lor. Pe unii, aceasta rana i-a coplesit.
Teama de parinte a copilului se naste cu prima neconcordanta si conditionare. Cand dragostea si protectia sunt retrase si oferite conditionat, in functie de ce face copilul si de starile emotional-mentale ale parintelui.
>Copilul invata ce gest sau comportament atrage mania parintelui.
Asa invata ca iubirea are toane, ca poate fi respins, ca parintele poate fi absent, preocupat, obosit si indispus. Pedepsele, rastirile, criticile, indepartarile, plangerile – toate trezesc teama, pentru ca toate fac ca relatia duioasa parinte-copil sa fie amenintata. Din acel moment, copilul nu se mai dezvolta natural, pe traiectoria fireasca, ci in functie de toanele parintelui. Copilul fie lupta sa castige mereu atentia parintelui, fie respinge si el parintele, provocandu-l in permanenta pe acesta sa aleaga intre a fi parinte sau nu, intre a se implica sau nu.
Teama de parinte se vindeca greu. De multe ori niciodata. In viata adultului ea este transferata in alte relatii si alte roluri: relatia cu superiorii, cu partenerii de viata, cu prietenii sau colegii.
Pe de-o parte, copilul timorat poate fi adultul nesigur in cautare de aprobare si mereu temator sa nu provoace respingere si dezaprobare. O persoana ce mereu cauta sa previna, sa preintampine un conflict, care se adapteaza la firea celuilalt.
Pe de alta parte, copilul care a avut curajul sa isi infrunte parintele si sa isi afirme liber personalitatea poate deveni un adult ce va face abuz de putere, ce va avea comportamente ostentative, obisnuit sa atraga atentia prin deschiderea unui conflict si crearea unei relatii de competitie. Asa isi va afirma puterea si isi va dovedi maiestria si dreptul la a fi apreciat.
In ambele cazuri, succesul si armonia sunt platite prea scump, ele se sprijina pe o rana nevindecata. Adevarat, uneori aceasta rana face ca alte trasaturi ale firii sa se intareasca. Dar cu ce pret? In final, tot va trebui sa oprim sangerarea chiar daca am facut in asa fel incat sa avem sange din belsug. Nu aceasta e solutia. Relatia cu parintii trebuie vindecata.

Vindecarea parintilor
Chiar daca suntem persoane de succes, adulti cu propriile lor familii si vieti realizate si credem ca am lasat trecutul in urma, daca inca mai tresarim la telefonul parintilor, daca inca ne mai apare in minte o replica a lor, inseamna ca, pe fond, nimic nu s-a schimbat. Rana e tot acolo.
Teama de parinti (sub forma anxietatii, dezgustului, a sacaielii, plictiselii, nemultumirii, rusinii etc.) ne indeamna sa reactionam ofensiv, mentinand astfel ostilitatea.
A vindeca inseamna sa avem o atitudine sigura si puternica, increzatoare in noi – asta ne face sa ne simtim cumva invulnerabili (nu aroganti sau indiferenti) – sa dam raspunsuri prevenitoare, calme, pline de grija. Sa ne alegem cuvintele si gesturile care ii ajuta sa se relaxeze. Este uluitor cat de usor dispare agresivitatea cand i se opune seninatatea, intelegerea si libertatea.

Lasati-va parintii sa reactioneze!!
Lasa-ti-i sa va investigheze, sa isi exprime parerea critica, sa va spuna ce sa faceti, sa va ingrijeasca etc. – asta stiu ei, asa inteleg sa se manifeste. Nu-i desfideti, nu-i violentati, nu-i ignorati. Reactia voastra la viata va apartine. Dar reactia voastra la ei ar fi de dorit sa fie blanda si ferma. Sunteti liberi sa va alegeti propriile formule de existenta. Si ei sunt liberi sa carcoteasca daca asa inteleg sa vi se adreseze. Nu e nici o drama in asta. Daca va abuzeaza puteti pune distanta fara sa pastrati ura. Uneori distanta e sanatos de mentinut si ani de zile – unii se vindeca greu. Daca distanta nu contine din partea voastra regret, nemultumire, dezamagire, furie, ura, atunci reapropierea poate fi rapida si curativa.
Vindecarea se mai produce si prin oferirea unui model diferit. Propria voastra atitudine fata de viata aduce o energie noua pentru ei – increderea voastra, lipsa de ingrijorare, destinderea, cunoasterea, intelepciunea, experimentarea, ii ajuta sa inceapa sa simta altfel viata. Copiii pot iesi primii din tiparul de teama. Ei simt mai bine fluviul vietii si sunt mai putin prinsi in trecut. In constiinta lor inca nu se aud toate vocile inaintasilor. Ei au de partea lor prezentul si viitorul. Parintii pot sa vada in gesturile rebele ale copiilor lor o dorinta uriasa de salvare, de iesire din tiparele constrangatoare, limitative, ale familiei si ascendentilor. Pe ei viata ii provoaca sa dea un raspuns mai bun la situatiile similare cu ale parintilor, sa sparga modelul transmis pana atunci: modelul de relatie cu viata, modelul d e succes social, modelul de reactie la insucces, modelul de alegere a partenerului, modelul de alegere a prietenilor, modelul de
stima de sine, de apreciere a propriilor valori etc.
Orice revolta, orice nemultumire, furie, respingere, ura, violenta, ascunde o rana, o durere, o trauma. Strigatul de libertate al copilului ascunde o durere uriasa, tipata de mult timp si neauzita de nici un parinte.
Copii incearca de foarte devreme sa isi vindece parintii. Fiinta lor pamanteasca este fragila, dar fiinta lor astrala este puternica si ancorata in lumile subtile din care incet coboara in viata adultilor. Ei simt orice schimbare de stare, de vibratie, orice emotie grava care ii tulbura pe parinti.

A ne vindeca parintii inseamna
- sa nu ne temem de opiniile sau bosumflarile lor
- sa nu dramatizam gesturile lor
- sa facem distinctie intre persoana noastra reala si cea pe care ei o percep ca fiind persoana noastra; aceasta distinctie ne va face mai putin vulnerabili la criticile, plangerile sau autoritarismul lor
- sa incetam sa ne mai consideram victimele lor, chiar daca ne-au ranit in cel mai dureros mod cu putinta; rana e o realitate, victimizarea inseamna eliberarea garoului si mentinerea sangerarii in permanenta
- sa nu ii demonizam, sa nu-i transformam in monstri; sunt doar fiinte coplesite de rolul de parinte
- sa luam NOI decizii in viata noastra si nu persoana pe care ei au modelat-o si o vad ca fiind noi
- sa renuntam sa le mai demonstram ceva
- sa acceptam faptul ca au facut greseli, sa luam nota intr-o maniera neutra de acest lucru
- sa-i frecventam atat cat ne face bine
- sa renuntam sa le reprosam comportamentul (dar asta nu inseamna sa il ascundem cand ei continua sa ne raneasca)

Termenii in care ne gandim la parinti creeaza campul nostru de influenta. Daca avem pentru ei sentimente de rusine, teama, nesiguranta, nemultumire sau ura, campul nostru va purta aceasta amprenta. La nivel subconstient vom transmite aceste emotii parintilor nostri intrand in rezonanta cu emotiile lor asemanatoare. Si in loc sa ne conectam la sentimentele lor bune, ne conectam la cele neconstructive, de control, competitie si nesiguranta. Campul nostru energetic devine astfel un camp de lupta.

Daca ne gandim la parinti prin prisma ranii noastre, nu vom putea sa ne schimbam emotiile si nici sa le mascam. Pentru ca rana stie doar sa sangereze si sa doara. Ar fi de dorit sa ne conectam la parinti cu alte elemente din noi in afara celor ce sunt ranite. Cu alte trasaturi de caracter, calitati, comportamente, atitudini decat cele mereu agresate – cu altceva in afara de teama, nesiguranta, timorare, sfidare, revolta etc. Asta ne provoaca sa descoperim cine suntem noi dincolo de partea noastra lovita. Ce calitati avem, ce aspiratii, care ne sunt slabiciunile si inzestrarile, virtutile si defectele.
Luandu-ne fiinta integral in posesie, ne va durea mai putin cand suntem loviti, pentru ca simtim lovitura prin intermediul intregii noastre fiinte si nu doar prin partea cea mai sensibila. Apoi, recuperandu-ne toata fiinta si luand in considerare toate calitatile noastre, devenim mai puternici si nu ne mai valorizam in functie de parinti, ci in functie de noi insine. In timp, nu mai simtim deloc durere, pentru ca nu ne mai expunem rana si nici nu mai exista abuzat si abuzator.

Ar mai fi un aspect al vindecarii vazut din perspectiva corpurilor energiilor subtile: parintii au nevoie ca noi sa ne vindecam de suferinta din trecut. Asa ii eliberam si pe ei de povara neajunsurilor ce ni le-au provocat. Reactionand fata de ei altfel decat prin suferinta, asa cum ne-am obisnuit, schimbam karma lor, karma noastra, karma copiilor nostri si karma familiei. Vindecandu-ne, ne eliberam copiii de responsabilitatea de a trece un test pe care noi nu l-am trecut si de a da raspunsuri mai bune decat am dat noi problemelor relationale. Asa se face ca vindecarea noastra se propaga in toata fiinta noastra, interconectata la niveluri subtile cu toate fiintele ce au legatura cu trecutul nostru, dar si cu viitorul nostru.

Vindecandu-ne inima si relatiile cu parintii, ne vindecam si ne mantuim neamul! Pentru ca fiecare copil este o expresie a crucii pe care sufletele acelui neam s-au urcat fara sa se mantuie – au suferit fara sa transceanda trauma si sa vindece rana.

Trezire divina - C Patrascanu